Pasiune pentru blogging

Exista bloguri si bloguri, dupa cum stie toata lumea. In spatele lor sunt oameni. Unora le place sa scrie, altora sa faca fotografii. Nimeni nu e de condamnat sau de judecat. Este stiut deja faptul ca blogul poate da dependenta, daca te lasi manat de pasiune si pui suflet in ceea ce faci. Urmaresc o multime de bloggeri de pe la noi. Despre unii am scris in lista bloggerilor, despre altii urmeaza sa scriu eu sau colegii mei, cand vom avea timp. Pana atunci, mergeti pe un blog de fotografii pentru a vedea niste nori superbi, animale de casa tare frumoase, flori de toate felurile si multa pasiune pentru blogging. Voi din ce categorie faceti parte? Considerati ca lucrurile facute cu pasiune au o valoare mai mare? Credeti ca bloggingul poate fi mai mult decat "cuvinte asternute la intamplare" sau "un jurnal intim despre mine"?

Ce se poarta in 2015

Ce se poarta in 2015

Se poarta versurile far' de rima,

Iar unii spun ca asta-i crima. 

Se poarta blugii rupti in fund

Care nimic nu mai ascund.

Se poarta gentile uriase, 

Dar si elevele codase. 

Se poarta zi de zi alta culoare

Cu politicieni din floare-n floare.

Se poarta certurile intre frati

Si vorbele manjite de rahati.

Se poarta rautatea fara margine

Langa spalarea falsa de imagine. 

Se poarta in 2015 diverse balarii

Verde padure

Daca tot e week end si vreau sa ma relaxez, poate ca ar fi bine sa nu imi obosesc prea tare neuronul scriind articole interminabile, cum fac altii, ci sa caut prin calculator niste poze simpatice. De cum m-a fulgerat acest gand, mana s-a si indreptat spre mouse, mouse-ul si-a indreptat cursorul catre locul unde tin pozele facute asta-vara pe munte, iar pozele s-au grabit sa se indrepte catre acest blog nou. Nu se pricep inca sa se aseze singure in pagina, deci trebuie sa iau o mica pauza de la scris si sa ma ocup de problema lor, caci nu pot lasa atata verde padure sa stea la umbra calculatorului pana cand cade frunza, mai ales ca este deja octombrie si orice noua zi augmenteaza acest risc, nu-i asa? Iata cat de verde este verdele padure vara in drum spre

Cate articole poti scrie intr-o zi?

S-ar putea spune ca daca am deschis un blog ma numesc blogger si sunt in randul bloggerilor. Nimic mai fals, daca ma uit in jurul meu la ceilalti bloggeri si daca numar articolele scrise de mine in aproape un an, comparand apoi cu numarul de articole scrise de altii intr-o singura zi. Da, tocmai am vazut ca unii pot scrie cate zece, douazeci sau chiar cincizeci de articole pe zi, lucru pe care eu probabil nu il voi putea face nici peste zece ani. E drept ca multi dintre ei scriu si pe bani si probabil asta ii motiveaza suficient pentru a lucra suplimentar. Poate ca au si mai multa imaginatie de pot gasi atatea subiecte in fiecare zi. Poate ca sunt, pur si simplu, mai buni decat altii. Voi cate articole puteti scrie intr-o zi? Si cate scrieti,

Am avut si caine

Aveam in jur in 14-15 ani cand sora mea a adus in curte un caine tomberonez. I-am pus numele Nero, desi el era alb cu maro. Mamei nu prea i-a convenit in prima clipa si ne-a pus sa promitem ca ne vom ocupa in mod responsabil de el. A insistat pe ideea ca un caine nu e o jucarie, ca nu e un animalut de plus pe care sa il pui in vitrina si sa il lasi acolo, uitat si prafuit. Ne-am luat sarcina foarte in serios si dupa cateva discutii aprinse am decis ca eu sa il plimb la anumite ore si sa curat curtea dupa ce isi facea nevoile, iar sora mea sa se ocupe de educatia lui, asta insemnand sa il dreseze cat putea ea de bine dupa ce se va fi documentat bine din cartile pe care le aveam in biblioteca si de care eu oricum nu ma atingeam. Orice minune tine trei zile, a exclamat mama cand a vazut cat de repede ne-am plictisit de responsabilitati si cat de repede am decis sa il ducem la tara,. la mamaia. De curand verisoara mea si-a luat un caine. Vazand cat de frumos se joaca cu el, parca ma apucase dorul de animale si parca ma batea gandul sa imi iau si eu un caine. Asta pana cand mi-a spus sa merg cu ea sa plimbe cainele.

Parfumul florilor de munte

Omul urca poteca. Rucsacul atarna tot mai greu pe umeri. Avea gandurile dezlegate, lasate libere sa zboare incotro ar fi dorit. Brazii ii cantau incetinel pe la ureche o melodie veche de cand lumea. Muntele tacea. Omul a ridicat privirea. De sus, de pe creasta muntelui, un grup de turisti cobora. In zambetul lor se putea citi victoria de a fi invins uriasul. In bratele lor se aflau acum nevinovatele copile ale muntelui, florile de colt protejate de lege. Parfumul lor se pierdea in aerul rece. Mureau incet, chinuite. Omul a simtit cum moare si el. A scos aparatul foto si a imortalizat criminalii. Nu putea accepta ideea si isi dorea pedepsa maxima pentru ei. Visa sa ii tortureze. A postat fotografia pe facebook si a cerut dreptate oamenilor care iubeau muntele si parfumul florilor sale. Oamenii au distribuit. Au urlat cu furie spre criminali. Au plans vazand ca parfumul florilor de munte fusese profanat. Apoi s-a asternut tacerea peste aceasta poveste.

Ochiul meu va studiaza prieteneste

Prietenii mei din copilarie stiu ca am obiceiul de a gesticula mult cand vorbesc. Nici unul nu se mai mira vazand ca dau din maini la fiecare cuvant rostit, ca pentru a exemplifica si a face usor de inteles sensul "discursului". Stiu, e un obicei prost, de care cu greu voi scapa. Spre norocul meu, cand mi-au facut poza de mai jos se gandeau la faptul ca paream pregatit sa plec pe munte si au surprins doar o mana ridicata. :) De fapt, nu plecam pe munte, ci undeva la tara, la parintii unui bun prieten. Poza a fost facuta pe o straduta din Ploiesti. Nu va grabiti sa ma intrebati de ce va tratez cu spatele. Am eu cateva obiceiuri rele, insa imi tratez cu respect prietenii, motiv pentru care, dupa ce veti observa ghiozdanul si felul in care gesticulez, puteti cobori mai jos, spre fotografia din care ochiul meu va studiaza prieteneste. :)))