Ochiul meu va studiaza prieteneste

Prietenii mei din copilarie stiu ca am obiceiul de a gesticula mult cand vorbesc. Nici unul nu se mai mira vazand ca dau din maini la fiecare cuvant rostit, ca pentru a exemplifica si a face usor de inteles sensul "discursului". Stiu, e un obicei prost, de care cu greu voi scapa. Spre norocul meu, cand mi-au facut poza de mai jos se gandeau la faptul ca paream pregatit sa plec pe munte si au surprins doar o mana ridicata. :) De fapt, nu plecam pe munte, ci undeva la tara, la parintii unui bun prieten. Poza a fost facuta pe o straduta din Ploiesti. Nu va grabiti sa ma intrebati de ce va tratez cu spatele. Am eu cateva obiceiuri rele, insa imi tratez cu respect prietenii, motiv pentru care, dupa ce veti observa ghiozdanul si felul in care gesticulez, puteti cobori mai jos, spre fotografia din care ochiul meu va studiaza prieteneste. :)))

Prieteni din copilarie

Am cunoscut persoane care se puteau lauda cu zeci de prietenii si m-am mirat mereu de talentul pe care il aveau de a se imparti in mii de parti, pentru a putea pastra prietenii stranse cu atat de multi oameni. Despre mine pot spune ca sunt o fire sociabila, imi fac repede prieteni, imi exteriorizez sentimentele, dar foarte rar ajung cu prietenia dincolo de o anumita bariera, impusa chiar de mine. Prefer sa acord toata atentia si prietenia mea celor cu care am copilarit si cu care am pastrat cele mai bune relatii. Sunt numai trei oameni, dar Oameni, cu O mare. Nu le voi da numele, pentru ca nu foloseste la nimic. Voi spune doar ca cel mai bun prieten al meu are blog. Scrie la fel de rar ca si mine. Are blog, dar nu are timp. De la el m-am molipsit si eu, de la el am luat microbul. Poate cand vom iesi la pensie vom avea mai mult timp si poate vom organiza chiar si concursuri intre noi, sa vedem care poate scrie mai repede si mai mult. Pana atunci, nu pot decat sa ii multumesc prietenului din copilarie pentru ca mi-a dat ideea de a-mi face blog si sa va recomand sa intrati pe acolo, caci are cateva povesti interesante. 

Am blog, dar nu am timp

Mi-am dorit sa am blog si l-am primit. M-am bucurat de el cateva zile, am scris si am urmarit statisticile, pentru a vedea daca am macar un cititor. Mi-am propus sa scriu mult, caci idei am, insa timpul nu tine cu mine. La scurt timp dupa ce mi-am facut blogul am inceput munca. Cu serviciul pe care il am, in teorie ar trebui sa imi ramana destul timp pentru a scrie pe blog. Realitatea e alta. Pur si simplu nu reusesc sa ii aloc timp, asa ca zace abandonat, plin de praf, uitat uneori pana si de mine. Unii ar spune, in mod practic, ca trebuie sa ma bucur pentru faptul ca am serviciu. Da, ma bucur, insa eu as dori, mai ales in dimineti ca asta, sa pot imparti timpul in asa fel incat sa imi traiesc si viata, sa merg si la serviciu, sa scriu si pe blog. Ma intreb uneori cum reusesc altii, mai ales ca au familii, copii de crescut si ingrijit, poate si gradini sau animale, ca eu, barbat tanar si singur, nu pot. Sau e tocmai din cauza ca traiesc mai intens, ca am alte preocupari si ele imi rapesc tot timpul? :)))

Cum te poate ajuta un prieten?

Prietenia... Ce poate fi mai valoros in viata, daca nu prietenia sincera, dezinteresata? Cum te poate ajuta un prieten? Un prieten adevarat iti este alaturi nu doar cand toate merg bine, ci mai ales cand ai corabiile scufundate si risti un naufragiu. Un prieten adevarat iti arata unde gresesti, poate pastra un secret si poate duce mai departe vestea cand ai nevoie de un strop de promovare, asa cum voi proceda eu astazi. O buna prietena a mea, care imi este in acelasi timp si verisoara, s-a jucat intr-o zi pe youtube. Si-a deschis un canal youtube la care va invit sa va abonati, a pregatit cateva videoclipuri si spera ca oamenilor sa le placa si sa duca mai departe vestea. Credeti ca ne puteti ajuta? La asta sunt buni prietenii, nu? Ia priviti ce filmulet simpatic a facut Vienela. Pisici fara stapan, de care sunt pline strazile din Romania.

Viata este afara, nu in carti

Discutam mai devreme, la o cafea, cu prietenul meu si ne miram de cei carora le place atat de mult sa citeasca, incat renunta fara regrete la o plimbare in natura, la un chef nebun, la un bar sau oriunde in alta parte. Nu putem pricepe ce anume ii atrage in carti, cum pot ei sa vada lumi care nu exista si cum de pot descrie ceva ce nu au vazut in realitate. Probabil ceva este defect in mintea mea, a prietenului meu si a celor care sunt ca noi. Imi este greu sa ma concentrez atunci cand incerc sa citesc si cu siguranta nu voi putea niciodata sa invat ceva din carti, pentru ca nu le pot termina. De fapt, pentru a fi sincer, de la un timp nici macar nu mai incerc. Prefer sa ies afara, sa ma plimb, sa discut cu oamenii, sa traiesc viata mea, nu pe a altora, asa cum fac cei carora le place atat de mult sa stea cu nasul in carti. Oameni buni, viata este afara

Chestia asta numita blog poate da dependenta

Frate, chestia asta numita blog poate da dependenta, dupa cum am observat imediat ce am publicat al doilea articol si mi-am promis ca merg la somn. M-am uitat la aspectul blogului, m-am declarat multumit si m-am simtit cuprins de o vraja ce ma tot indemna sa mai scriu ceva. Idei am multe, dar este miezul noptii si nu ma pot concentra indeajuns. Prefer sa insir baliverne, ca pe un exercitiu pe care nu il fac in word, ci direct in spatiul public, pentru toti ochii ce vor poposi vreodata pe aceasta pagina. Am un articol inceput in ziua cand mi-am facut blogul, insa prefer sa il mai las la copt. Mi-ar placea sa scriu despre mine, despre pasiunile mele, despre ceea ce astept de la viata si despre ceea ce am cunoscut in viata. O voi face, incetul cu incetul. 

Chestia asta numita blog poate da dependenta.

Mi-am facut blog pentru a scrie

Da, stiu, mi-am facut blog pentru a scrie, nu pentru a umple spatiul virtual cu inca un blog abandonat inca din fasa. Din pacate, o multime de evenimente mai mult sau mai putin prevazute m-au tinut departe de internet. Probabil nu as fi intrat nici astazi, daca nu m-ar fi indemnat un prieten bun. Bun la dat sfaturi... :) Are si el blog, de vreo 3 ani chiar. A scris in jur de 10-15 articole pe el. Dar daca a scris el astazi, parca nu ma puteam lasa mai prejos, nu? Asa, imi place cand imi dati dreptate. Cu voi vorbesc, prieteni imaginari, cititori fideli ai unui blog gol... Mi-am facut blog pentru a scrie. Ce sa scriu, cand am senzatia ca vorbesc cu peretii? Oare toti bloggerii au trecut prin asa ceva la inceput, cand nu stia nimeni de existenta lor si nu ii citea nimeni? E un sentiment asa ciudat, ca pot umple o intreaga pagina vorbind despre el... Nu o voi face. Las chestiile interesante pentru ziua in care traficul meu v-a da blogspot-ul peste cap.