Aveam in jur in 14-15 ani cand sora mea a adus in curte un caine tomberonez. I-am pus numele Nero, desi el era alb cu maro. Mamei nu prea i-a convenit in prima clipa si ne-a pus sa promitem ca ne vom ocupa in mod responsabil de el. A insistat pe ideea ca un caine nu e o jucarie, ca nu e un animalut de plus pe care sa il pui in vitrina si sa il lasi acolo, uitat si prafuit. Ne-am luat sarcina foarte in serios si dupa cateva discutii aprinse am decis ca eu sa il plimb la anumite ore si sa curat curtea dupa ce isi facea nevoile, iar sora mea sa se ocupe de educatia lui, asta insemnand sa il dreseze cat putea ea de bine dupa ce se va fi documentat bine din cartile pe care le aveam in biblioteca si de care eu oricum nu ma atingeam. Orice minune tine trei zile, a exclamat mama cand a vazut cat de repede ne-am plictisit de responsabilitati si cat de repede am decis sa il ducem la tara,. la mamaia. De curand verisoara mea si-a luat un caine. Vazand cat de frumos se joaca cu el, parca ma apucase dorul de animale si parca ma batea gandul sa imi iau si eu un caine. Asta pana cand mi-a spus sa merg cu ea sa plimbe cainele.
Cand am vazut ca umbla cu punguta dupa ea ca sa ii adune rahatul, cand am vazut cum umbla cu lesa rasucita pe mana pentru a struni cainele, cand am vazut ca merge la pas prin tot orasul pentru ca animalul sa faca destula miscare, am renuntat la idee. Mie nu imi trebuie caine. Sunt prea multe responsabilitati si nu stiu daca ma voi putea tine zilnic de tot ceea ce are un caine nevoie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu